29 Yinaru : dzuua ali Irina Nicolau

Lansarea “Haide,bre!” la Lăptăria lui Enache.
Sursă foto: arhiva personală a lui Dragoș Bucurenci

29 ianuarie 1946 – ziua de naștere a doamnei  – marea DOAMNĂ – Irina Nicolau [născută Șafrica], cea care prin activitatea sa a îmbogățit, a umanizat și a reprezentat etnologia românească. Și tot dânsă a făcut din Muzeul Țăranului Român (Muzeul al Huryeatlui Român) cel mai iubit muzeu, așa cum este azi.

Îmi amintesc un episod din cadrul lansării “Aromânii. Credințe și obiceiuri“, în curtea Muzeului Țăranului Român. Pare-mi-se că era vară, o zi de vară senină, așa cum era și Irina Nicolau. Îmi venise rândul la autografe. Odată în fața doamnei Irina, îi spunem că suntem aromâni. Iar dânsa ridică capul, se oprește din semnat, fața i se luminează și îi apare un zâmbet și ne spune că și dânsa este aromâncă.

Cam așa mi-a scris și dedicația: “Cu dragoste aromână de la Irina Nicolau “

Nu voi uita niciodată acea zi. Și dacă vreun eveniment ar fi încercat să o umbrească, aveam în minte zâmbetul Irinei Nicolau. Și acum, când îmi amintesc de dânsa, mă încearcă un amestec de lacrimi cu zâmbet.

Irina Nicolau – zambetul care te ajuta sa inveti din viata

Fină cunoscătoare a mecanismelor culturii tradiționale a Balcanilor, etnologul român Irina Nicolau , aromâncă după tată și grecoaică după mamă, nu și-a precupețit eforturile în a încerca să “fixeze”, de-a lungul anilor 1990, patrimoniul aromânesc, să-i dea un nou suflu și prestigiu. În afara de cărțile, articolele și comunicările sale în cadrul colocvilor, Irina Nicolau s-a aflat la originea mai multor inițiative, precum celebrarea pitei de ziua Sfîntului Gheorghe, eveniment marcant în ciclul transhumanței, la Muzeul Țăranului Român, unde își avea serviciul.

Demersul Irinei Nicolau pornește mai curând nu de la o “datorie a memoriei”, ci de la o dorință pe cât de personală, pe atât de contagioasă, de a-și însuși și de a împărtăși o cultură al cărei viitor depinde, în ultimă instanță, de capacitatea celor ce o poartă sau care vor să acceadă la aceasta pentru a o perpetua.

Nicolas Trifon în Aromânii pretutindeni, nicăieri – caseta Incursiunea obiectivă a Irinei Nicolau în patrimoniul aromân – pg. 269 și pg. 491

Ea avea, în mod firesc aş spune, atitudinea proprie antropologului: distanţa par­tici­pa­tivă faţă de fenomenele studiate, simpatia reflexivă. Cu Irina te aflai simultan într-o piaţă balcanică încărcată de miresme şi într-o sală de seminar. Ea îţi punea în faţă o cultură degustată cu priceperea critică a specialistului. Îţi arăta care îi sunt reţetele ascunse, fără a pierde nimic din savoarea bucatelor ei. Chiar felul în care Irina îşi compunea şi îşi purta hainele era o do­va­dă de distanţă participativă. Paftalele şi cerceii grei, pânza aspră de cânepă şi bro­deriile bătute nu aveau, pe ea, nimic din­tr-o reconstituire seacă de costum po­pu­lar. Nu erau nici modă „etno“. Cu ştiinţă şi rafinament, ele refăceau logica unei ţinute tradiţionale, fastul ei. Îţi puneau sub ochi îmbinarea materialităţilor, func­ţia de prestigiu a podoabei, linia după ca­re veşmintele construiesc corpul. Dar tre­buia să fii Irina ca asemenea haine să ţi se potrivească. Pe ea şedeau de minune; erau de izbitoare eleganţă şi modernitate. Pro­babil, fiindcă Irina absorbise spiritul acelei culturi şi îi dădea o nouă expresie în prezentul vieţii ei.

A lucra cu Irina însemna să te afli mereu în faţa unei avalanşe de proiecte. Era gata să coopteze pe alţii în propriul proiect, să le dea piste de cercetare, să-i asculte, să-i îndrume, să-i înveţe, să dăruiască. În sfâr­şit, ea mai avea ceva rar: avea ştiinţa ad­miraţiei. În lungi dialoguri, l-a determinat pe Horia Bernea să-şi formuleze gândurile cu privire la tipul de muzeografie pe care îl construia. Irina „simţea“ stilul lui Horia Bernea − dovadă stând felul în care a ştiut să pună în acord cu acest stil propriile ei expuneri şi gesturi muzeale.

Anca Manolescu – 1o ani fără Irina Nicolau. Cineva doldora de viață – articol din Revista 22

Cusutul era una dintre ocupațiile ei fa­vorite, dar cel mai mult îi plăcea să lu­creze împreună cu prietenii. La începutul anilor ‘90, pe vremea când se năștea Mu­zeul Țăranului Român, Irina se gândea deja la o cafenea (a se citi kafine în pro­nunția ei). Îmi amintesc cum ne-am (mai bine zis, ne-a) adunat să coasem îm­pre­ună pernele pe care ar fi trebuit să se așeze turcește vizitatorii. Irina a adus de acasă saci întregi de comori alcătuite din resturi de catifele de mătase, de voal in­dian, de mărgele, ba chiar și un pieptar bro­dat, care a îmbrăcat tel quel umerii unei perne mari. Din varii motive, ka­fi­neaua nu a trăit mult, dar amintirea bu­curiei lucrului laolaltă, ca și pernele însele s-au păstrat ca mărturie a ingeniozității pe care Irina o răspândea cu generozitate în jur.

Suntem mulți legați de un trecut recent de dependență. Constatam acum câțiva ani, cu ocazia unei întâlniri prietenești pro­vocate de amintirea ei, că suferim cu toții de această „irino-dependență“ fe­ri­cită, care ne conferă un soi de identitate de grup. Pentru cine a cunoscut-o, sun­tem ușor de descoperit. Pentru că am me­tabolizat și folosim adesea expresii care îi aparțin, pentru că dăm mai departe „din mână“2 sfaturi primite de la ea, pentru că „mulțumim pân-om întoarce“, sau ne adunăm „să mâncăm nori“ laolaltă.

Ioana Popescu , 10 ani fără Irina. Cântecul de lebădă – articol publicat în Revista 22

Irina avea atîta firesc în ea încît ar fi putut da la toţi cei cu care intra în vorbă şi tot i-ar mai fi rămas pentru o lume proaspătă, reîncepută.Era iubită de toţi. Am văzut în preajma-i, zglobii şi dezinhibaţi ca şi ea, studenţi din anul ’02 şi studenţi din anii ’70, trăind o normalitate fără ifose, cu bucurii omeneşti şi accesibile.

Din mostenirea greco-armaneasca, Irina invatase si profesa o aritmetica a dragostei care nu lasa pe nimeni nebagat in seama, impartind fiecaruia dupa sufletul lui si dupa gandul ei mai mereu bun. Pentru ca nu puteam fi gelos in prezenta ei, am invatat sa-i iubesc, la randul meu, pe cei care i-au fost dragi.

Dragoș Bucurenci – Șapte pernuțe, Declarație de amor

Fragmentele care urmează fac parte din introducerea în lumea aromânilor din “Haide, bre!” a Irinei Nicolau despre istoria neștiută a ar(o)mânilor. Cuvintele Irinei, impactul lor asupra sufletului, asupra sentimentelor pe care le naște, așa cum bine spunea o prietenă, ne aduc aminte că Irina, doamna Irina trăiește încă în noi, prin noi, o avem în noi. Și aceasta este forța marilor oameni: să rămână în ceilalți după ce nu mai sunt!

“Din cînd în cînd, nu știam cînd dinainte, simțeam cum se scurge prin mine un mileniu de istorie. Mai precis, simțeam cum cade ca dintr-o pungă ruptă un măr. Zeci de milioane de oameni, cu oile, cu aurul, cu vorbele și cu gîndurile lor se înfățișeau privirilor mele, aromânii tuturor timpurilor deveneau prezenți și inteligibili, iar mie îmi revenea rolul să le pun întrebări.

Aveam patru ani cînd mă duceam cu tata la cafeneaua lui Bardaca din spatele Băncii Naționale.Acolo treceam amândoi printre mese, tata mă ținea de mînă și spunea tuturor: <<Uite, e fata mea, Miss Aromânia!>> . Cei de față erau numai aromâni și știau că tata se însurase cu o grecoaică. Ca să-mi testeze sentimentele, îmi puneau inevitabil întrebarea : << țe hii tini?>>.Adică : ce ești tu? Și eu le răspundeam în grecește că sunt grecoaică. Ce oroare! Toți înnebuneau și tata zicea că este foarte bine.

Mult mai târziu, pe la vârsta majoratului, am sezsizat cât de singur se simțea tata într-o casă cu trei grecoaice și am decis să trec de partea lui. Mă pomeneam că repet în gînd: sunt aromâncă, sunt aromâncă, de dragul lui tata sunt aromâncă.

 Dar iată că într-o iarnă, la opt dimineața, Sfîntul Nicolae ne-a umplut ghetele cu lacrimi și bomboane de colivă. Tata a murit. În urma lui, Pavel Șafarica a lăsat o lume. Nu prea știam ce o să fac cu ea. Cu moștenirile așa stau lucrurile: le accepți sau nu. Dacă le accepți, răspunzi de ce se întîmplă cu ele, dacă nu le accepți, ai trădat. M-a scos din încurcătură o temă de cercetare, datorită ei am descopetit că lumea tatălui meu este și lumea mea.

De cîte ori mă apuc să scriu despre aromâni, simt cum vine tata să ierneze în sufletul meu.”

 Irina Nicolau , “Haide, bre!-incursiune subiectivă în lumea aromânilor”

 Cartea poate fi citită și descărcată de pe site-ul Proiectului Avdhela – Biblioteca Culturii Aromâne, accesând http://proiectavdhela.ro/pdf/irina_nicolau_haide_bre.pdf

Surse: “Haide,bre!”

             Dragoș Bucurenci, Riri în imagini (foto1), Șapte pernuțe , Declarație de amor, articole de Dragoș Bucurenci despre Irina Nicolau

              Revista 22 : 10 ani fără Irina. Cineva doldora de viață  și 10 ani fără Irina Nicolau.Cântecul de lebădă