Armânii pretutindeni, nicăieri (câteva gânduri)

Nicolas Trifon

Nicolas Trifon

Cunosc lucrarea domnului Trifon încă din 2005, când publica versiunea în limba franceză “Les aroumains: un peuple qui s’en va” , însă abia recent am avut ocazia de o parcurge cap-coadă, cu atenția cuvenită. Lucrarea este o excelentă crestomație*, excelent fundamentată, o instrospecție obiectivă în universul – inclusiv în sfera socială și comportamentală – armânesc. În cele ce urmează sunt prezentate aspecte din volumul menționat, care m-au marcat și atras atenția, precum și interpretarea personală asupra lor.

Adoptarea unei identități naționale, cea a țării în care trăiești, și integrarea în cultura corespunzătoare acesteia nu implică obligatoriu [în cazul aromânilor], abandonarea propriei [lor] culturi și a trăsăturilor ce o singularizează. – Nicolas Trifon , Aromânii pretutindeni, nicăieri , ed. Cartier noiembrie 2012

Încep cu aceste cuvinte deoarece ele stau la baza recunoașterii a numeroase minorități, sau grupuri de imigranți, devenite acum repere etnico-culturale în alte state decât cele de origine: vezi comunitățile hispanică, afro-americană, italiană, chineză din Statele Unite ale Americii, comunitatea romă în Andalusia – Spania și Rusia, ca să enumerăm doar câteva exemple.

În toate aceste locuri, imigranții au adus cu ei trăsături ale culturii lor, părți din patria pe care au părăsit-o, bucăți din educația primită și cultură care să-i ajute să-și păstreze specificitatea, să nu-și uite rădăcinile.

În cazul armânilor, situația nu este chiar aceeași deoarece în proporție de 70% ei sunt nativi în locurile, regiunile unde locuiesc și acum, alături de populația națională actuală. Totuși, comparația prezentată are un scop logic –sper–, acela de păstrare a culturii și trăsăturilor specifice.

“Într-o regiune majoritar creștină precum Balcanii, alcătuită din populații cu tradiții, limbi și moduri de trai diverse, Imperiul Otoman a putut constitui, în același timp un factor de conservare a diversității regionale și un factor de continuitate.”

Dispersarea geografică a armânilor reprezintă handicapul major, obstacolul principal în calea dobândirii statutului de minoritate, grup etnic distinct de către aceștia. Și totuși, armânii au deja o patrie spirituală, limba – “singura patrie care ne mai rămâne”, o patrie revendicată și ea de statele-națiuni ca fiind parte, sau rezultat [dialect] al limbii naționale (vezi situația din Grecia și România). Revenind însă la amplasarea geografică, este de înțeles de ce actualele state ocolesc și refuză recunoașterea armânilor ca element distinct: <<Cum să renunți la o parte din țara ta?Cum să calculezi sau să identifici locurile de drept ale armânilor?Cum să renunți la suveranitatea ta?>>

În termeni lingvistici, bătălia este însă mai aprigă deoarece prin rădăcina comună, respectiv latina, există anumite similitudini între limbi. Un alt aspect ar fi împrumuturile, atât orale (a se vedea influența turcească, grecească, bulgară), însă mai ales ca ortografie din limba statului în care trăiesc. Și când spun ca ortografie, mă refer la demersurile duale câteodată chiar ale armânilor: Hristu Cândroveanu, Matilda Caragiu – Marioțeanu spre exemplu și cu riscul de a fi acuzat de lipsă de respect.

Deseori, în încercările de a prezenta specificul aromânei/limbii armânești, prin transcrieri și traduceri ale poeziilor armânești, rezultatul era o limbă purificată de toate așa-zisele impurități, poate chiar de acele elemente specifice care o diferențiază.

Este dificil de spus – și la un anumit nivel, chiar irelevant – dacă aceste scăpări sau intenții sunt doar de natură lingvistică sau și de integrare socială, de recunoaștere academică [pentru că , să nu uităm totuși, autorilor armâni li se poate reproșa subiectivitatea ].

Desigur, din punct de vedere lingvistic, nu putem omite nici influența limbii majorității asupra aromânei, mai exact asupra autorilor armâni, fapt care a și-a făcut simțită prezența și în scris.

Contactele, mai ales dintre aromânii din Dobrogea, originari din Grecia, din Bulgaria, din Macedonia și din Albania, analizate de Nicolae Saramandu au favorizat apariția unei “variante înalte a limbii“, potrivit Marinei Ciolac, a unei koine destinate producțiilor literare scrise. Această koine a fost influențată, pe de altă parte, de limba română în domeniul neologismelor, în timp ce graiurile aromânești din țările lor de origine aveau să fie influențate de limbile majoritare.”

Aceste două aspecte – amplasarea geografică și rădăcina comună (mai exact similitudinile lingvistice) – îngreunează într-o oarecare măsură afirmarea armânilor.

Toate limbile ce sunt în lume se împrumută una de la alta, fiecare, după cum ne mișcăm din loc și din patrie, ne amestecăm cu alte rase și schimbăm cuvintele după [împărăția] societatea în care trăim“ – Constantin Ucuța

Acțiuni pentru armâname

Vasile Barba

Prof.Vasile Barba

Revendicările armânilor au fost identificate și prezentate pentru prima dată în 1978, de către prof. Vasile Barba, în articolul “Aromânii, o minoritate uitată care își cere drepturile” :

1. Recunoașterea aromânilor drept minoritate națională distinctă în statele în care aceștia locuiesc;
2. acordarea unui sprijin financiar de către fiecare dintre aceste state – unde aromânii locuiesc și contribuie la bogăția țării – pentru dezvoltarea culturii aromâne în propria lor limbă;
3. ore de curs în limba maternă în școlile pe care le frecventează ;
4. slujba religioasă în limba maternă în biserici;
5. ziare și reviste în limba maternal;
6. asociații culturale.

Aceste cerințe au format baza Recomandării 1333.
Din păcate, de atunci și până acum au fost puține inițiative de a construi o strategie pe baza solicitărilor menționate mai sus.
Dacă li se poate reproșa ceva armânilor, atunci reproșul ar fi că au tendința de a se culca pe o ureche oricând au parte de un avantaj: asta a fost concluzia în 1905 – odată cu iradeaua otomană, iar apoi în 1997 la apariția Recomandării 1333.

Cele două momente, cât și intervalul dintre ele, au reprezentat ocazii perfecte pe parcursul cărora armânii puteau să-și construiască și să-și consolideze o strategie de menținere sau de dobândire a unui statut avantajos, aproape de cel solicitat și în prezent. În general, dezbaterile atât între armâni cât și cu factorii politici de decizie ai statelor-gazdă consumă mare parte a timpului în care poate fi stabilită o strategie și realizate acțiuni.

Ce s-a realizat însă, se rezumă la (6) asociații culturale și (5) ziare și reviste în armânește – deși acestea nu reușesc mereu să se mențină o perioadă îndelungată [ fie ca urmare a faptului ca aceia care contribuie o fac din pasiune &dorinta de a se implica , iar timpul nu le-o permite mereu, fie din cauza pierderii interesului publicului sau a sprijinului material].

Modernitatea și armânii : handicap sau avantaj?

În realitate, lupta sau efortul armânilor de a ține pasul cu modernitatea, este de fapt eterna lupta dintre generații, dintre vechea – care militează pentru păstrarea tradițiilor și valorilor așa cum au fost ele transmise, fără a le dezbate – și tânăra generație – al cărei punct de vedere cuprinde revizuirea listei de valori și acceptarea compromisurilor ca metodă de salvare a culturii.

Astfel, generația lui Nicholas S. Balamaci acuză conservatorismul “vechi” ca rezprezentând cultura armânească drept : cultură închisă pentru totdeauna într-un borcan cu formol în locul unei culturi vii și care respiră aer proaspăt, oferind drept soluții următoarele – personal, doar unul din punctele de jos mi se pare demn de luat în considerare și chiar cu unele modificări –în bold – :

Iată-ne aici. O mână de ultimi reprezentanți ai unei culturi muribunde. Avem mai multe posibilități
1) să ne detașăm de ea fără a pune multe întrebări – cum a procedat majoritatea
2) să mergem pe aceeași cale fără a da dovadă de spirit critic – cum au făcut cei mai fanatici naționaliști ai noștri
3) să încercăm să identificăm aspectele culturii noastre pe care trebuie să le păstrăm sau care merită să fie păstrate și mijloacele de a integra aceste aspecte în secolul al XX-lea
4) să pretindem că toate acesteanu reprezintă o problemă
5) să găsim o altă cale.

Personal, luptele dintre “nou” și “vechi” par să aducă mai mult cu încercările de a dovedi “aushilor” – bătrânilor -, implicarea și interesul celor “tineri” celorlalți, de a le arăta, fără a se apleca prea mult asupra motivaților, fără a aprofunda poveștile din spatele tradițiilor susținute de vechea generație, un fel de “mutrea tsi adar mini” (uite cine sunt eu, ce fac eu).

Din fericire, situația actuală este alta, însă ar fi indicat și acum să analizăm mai mult, mai în detaliu aspectele culturii armânești și să le îmbrăcăm astfel încât să țină pasul cu modernitatea. Atâta timp cât ești dispus să găsești mijloace prin care să promovezi – în loc să critici -, să găsești argumente logice și solide care să fie greu combătute, să analizezi punctele slabe ale strategiei privind limba, cultura, tradițiile, toate acestea înseamnă că încerci să aduci cultura în modernitate, fără a întreprinde acțiuni care i-ar putea dăuna.

Legat de propunerile generației din exil reprezentată de Nicholas S. Balamaci, mărturisesc că sunt de acord cu o singură sugestie: un nou imn.

Iată ce declara Robert N.Talabac, referitor la imnul compus de C.Belimace:

“Chiar bunica și bunicul meu, la vârsta de optezeci de ani, apreciază că tonalitatea acestui cântec, de înțeles la vremea respectivă, nu mai corespunde mentalității moderne aromânești.”

Într-adevăr, recomandarea de a nu-ți uita limba, spusă sub forma unui blestem, nu contribuie la salvarea unei etnii. O etnie blestemată nu se poate salva, ci din contră.

Posibil ca în această interpretare personală asupra imnului este umbrită, în cazul meu, de faptul că am suferit un handicap datorat în mare parte dorinței de integrare socială, ceea ce a determinat abandonarea predării limbii către copii/nepoți de către bunicii mei.

Totuși, deși nu oferă prea multe soluții, imnul subliniază un adevăr dureros pentru armâni și de fapt pentru orice etnie: principalii responsabili și acei care pot ajuta sau condamna soarta unei culturi, sunt chiar aceia care aparțin respectivei culturi. În cazul de față, armânii.

CRESTOMAȚÍE, crestomații, s. f. Culegere de texte din diferiți autori, reprezentative pentru valoarea lor filologică, istorică, documentară etc.; analecte. [Var.crestomatíe s. f.] – Din fr. chrestomathie

Advertisements

About esente_armanesti

Blog de conștientizare și promovare al evenimentelor culturale organizate de și pentru armâname. Prezentarea tematicii armânești
This entry was posted in despre armâni and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s